Maigret si cadavrul fara cap by Georges Simenon

Author:Georges Simenon [Simenon, Georges]
Language: eng
Format: epub
Publisher: Harq al-Ada
Published: 2011-02-19T05:00:00+00:00

Capitolul 6

Resturile de sfoară

La drept vorbind, încă nu ştia ce va face cu ea. Probabil că, dacă ar fi fost vorba despre alt judecător de instrucţie, nu ar fi acţionat cum făcuse până acum şi ar fi riscat. Dar, cu Comeliau, era periculos. Nu numai că magistratul era tipicar, preocupat de respectarea procedu-rilor, de opinia publică şi de reacţiile guvernului, dar nici nu avusese vreodată încredere în metodele lui Maigret, pe care nu le considera regulamentare, şi cei doi bărbaţi se mai ciocniseră de câteva ori până atunci.

Maigret ştia că judecătorul era cu ochii pe el, gata să-i pună în circa responsabilitatea celei mai mici greşeli sau a celei mai mici imprudenţe.

Comisarul ar fi preferat de departe s-o lase pe doamna Calas la ea acasă până ce avea să-şi facă o idee mai clară despre caracterul ei şi despre rolul pe care putuse să-l joace. Ar fi plasat un om-doi să supravegheze bistroul. Dar poliţistul lui Judel îl împiedicase pe tânărul Antoine să fugă din imobilul de pe strada Faubourg Saint-Martin? Şi Antoine era doar un puştan, nu cu mult mai inteligent decât un copil de treisprezece ani. Doamna Calas era mult mai tare.

Trecând prin faţa chioşcurilor, Maigret putea să vadă ziarele care anunţau deja percheziţia din micul local. În orice caz, numele Calas apărea scris cu litere de-o şchioapă pe prima pagină. Îşi imagina intrarea sa, a doua zi, în biroul judecătorului, dacă ziarele de dimineaţă ar fi anunţat:

Doamna Calas a dispărut.

Fără să întoarcă deloc capul spre femeie, comisarul o observă cu coada ochiului, iar ea nu părea să dea vreo atenţie acestui lucru. Stătea foarte dreaptă pe banchetă, cu o anumită demnitate, şi privea oraşul cu un fel de curiozitate.

Timp de cel puţin patru ani, după cum recunoscuse mai adineauri, nu se mai îmbrăcase astfel. Nu spusese în ce împrejurări, cu ce ocazie purtase pentru ultima dată rochia neagră. Poate că trecuse şi mai mult timp de când nu mai venise în centru şi nu mai văzuse mulţimea umplând bulevardele.

Deoarece din cauza lui Comeliau nu putea să acţioneze cum ar fi dorit, era obligat să procedeze altfel. În apropiere de Poliţia Judiciară, Maigret deschise în sfârşit gura.

— Presupun că nu aveţi nimic de declarat.

Ea îl privi uşor surprinsă.

— Despre cine?

— Despre soţul dumneavoastră.

Ea dădu uşor din umeri şi răspunse:

— Nu l-am ucis pe Calas.

Îi spunea pe numele de familie, aşa cum obişnuiesc unele neveste de ţărani şi prăvăliaşi să-şi numească soţul. Asta îl frapă pe Maigret, ca şi cum nu ar fi fost ceva normal în cazul ei.

— Intru în curte? întrebă şoferul, lăsând în jos geamul.

— Te rog.

Vicontele era acolo, în faţa scării mari de la intrare, cu alţi doi jurnalişti şi fotografi. Aflaseră despre ce se întâmplase şi încercarea de a o ascunde pe femeia reţinută ar fi fost zadarnică.

— O clipă, domnule comisar...

Oare ea crezu atunci că Maigret îi chemase? Trecu foarte ţeapănă, în timp ce ei făceau fotografii şi o urmau pe scară. Probabil că îl fotografiaseră şi pe tânărul Antoine. Maigret ezită chiar şi sus, pe coridor, şi în cele din urmă deschise uşa de la biroul inspectorilor.

Download

Copyright Disclaimer:
This site does not store any files on its server. We only index and link to content provided by other sites. Please contact the content providers to delete copyright contents if any and email us, we'll remove relevant links or contents immediately.